LIVE
LIVE

BLOG

2. Între moarte şi înviere

Ioan Brie | 20 ianuarie 2017

Această stare se referă la perioada şi la starea în care se găseşte sufletul omului între moartea fizică şi învierea viitoare. Întrebarea la care căutăm răspuns este legată de condiţia sufletului după moarte. Ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte? Unde merg sufletele celor credincioşi după moarte? Dar ale celor necredincioşi? Care este condiţia existenţei sufletelor în răstimpul dintre moarte şi înviere? Vom investiga învăţătura biblică pe acest subiect.

1. Concepţii greşite despre starea intermediară

Există cel puţin trei concepţii greşite cu privire la condiţia sufletului uman, aflat în starea dintre moarte şi înviere.

a. Teoria somnului sufletului sau anihilarea sufletului. Potrivit acestei concepţii, după moarte sufletul omului decedat intră într-o stare de lipsă de simţire şi inconştieţă totală. Această învăţătură afirmă că după moarte, sufletul se stinge şi devine inexistent; prin urmare, la moartea fizică şi trupul şi sufletul mor. În sprjinul acestei opinii, sunt invocate două argumente principale. În primul rând, sunt citate textele biblice, în care moartea este descrisă prin metafora somnului (Faptele Apostolilor 7:60; 1 Corinteni 15:6; 1 Tesaloniceni 4:13-15; Ioan 11:11). În al doilea rând, se face comparaţia între o cutie formată din patru cuie şi patru scânduri şi fiinţa umană. Aşa cum scândurile împreună cu cuiele formează o cutie, la fel şi trupul luat din tărână împreună cu duhul de viaţă de la Dumnezeu formează un suflet viu. Dacă vom scoate cuiele din scânduri şi vor fi aşezate separat şi scândurile separat; cutia dispare. Se afirmă că ceva asemănător se întâmplă atunci când trupul mort este depus în tărână şi duhul de viaţă este luat de Dumnezeu; sufletul dispare, este anihilat. Argumentul din comparaţie este foarte slab. În mod sigur, raportul dintre suflet şi cutia din comparaţia invocată mai sus este radical diferit. Pe de altă parte, atunci când Biblia compară moartea cu un somn, nu este implicată ideea de anihilare a sufletului după moarte. Expresia biblică „a adormi” nu trebuie înţeleasă ca fiind inexistenţă sau anihilare. Sensul metaforei somnului este cel puţin dublu: mai întâi moartea este înţelească ca un somn odihnitor, pe care cei mântuiţi îl merită din plin ‒ de observat este că metafora se referă la moartea celor credincioşi. Apoi, expresia este un eufemism pentru încetarea vieţii în trup şi o anunţare a învierii. La fel cum un om se trezeşte dintr-un somn, fie el şi adânc, tot aşa se vor trezi şi cei morţi ‒ prin lucrarea învierii viitoare. În plus, în Biblie avem o serie de texte biblice care afirmă limpede că după moartea trupului, sufletul continuă să existe într-o stare de deplină conştienţă de sine (Luca 23:23; Matei 10:28; Apocalipsa 6:9-11; 7:9-10; 2 Corinteni 5,9; Matei 22:32; Luca 16:19-31)

b. Teoria purgatoriului. Potrivit teologiei catolice, după moarte, sufletul unui om poate ajunge în unul din cinci locuri diferite. Primul loc este raiul, unde vor merge cei care vor fi găsiţi cu totul buni. Al doilea loc este iadul, unde vor fi aruncaţi cei cu totul răi. Al treilea loc este limbus patrum, unde se găsesc sfinţii din perioada vechi-testamentară, al patrulea loc este limbus imfantum, unde se găsesc copiii care mor nebotezaţi. Locul al cincilea este purgatoriul, unde vor fi trimişi acei oameni care nu sunt nici cu totul răi, dar nici cu totul buni. Purgatoriul este înţeles ca un loc al purificării, al pedepsei şi ispăşirii păcatului făcut în viaţă. Rămânerea în purgatoriu este temporară şi poate fi prescurtată prin medierea bisericii rugătoare, prin slujbele de dezlegare şi prin faptele de milostenie făcute de cei din familie, în numele celui decedat. Argumentele invocate de catolicism pentru susţinerea teologiei purgatoriului se bazează în special pe tradiţie şi pe textele din cărţile apocrife (2 Macabei 12:42-45). Noi considerăm că teoria purgatoriului este o învăţătură greşită şi cu totul nebiblică. Niciun text din Biblie nu afirmă existenţa acestui loc. În plus, teoria purgatoriului oferă posibilitatea de mântuire şi după ce omul moare în păcate. O asemena speranţă nu numai că este nebiblică, dar este şi deşartă.

c. Teoria reîncarnării. Această învăţătură este susţinută de religiile orientale. Credinţa în reîncarnarea sufletului este o doctrină necreştină, care nu numai că nu are niciun suport bilbic, dar acceptarea ei duce la negarea învierii morţilor. Învierea morţilor şi reîncarnarea nu poat rămâne ambele în picioare. Dacă reîncarnarea este adevărată, întrebarea care se ridică este în ce trup va fi înviat sufletul, având în vedere că în reîncarnările sale succesive, sufletul a locuit în mai multe trupuri. Întrebarea ridicată pune în evidenţă că doctrina creştină a învierii morţilor se opune în mod vehement teoriei orientale a reîncarnării. În acord cu Biblia, după moarte nu vine reîncarnarea, ci învierea morţilor, care va fi urmată de judecata viitoare.

2. Sufletul omului decedat trăieşte şi după moartea trupului fizic

Potrivit revelaţiei biblice, la moarte încetează funcţiile biologice ale corpului, dar sufletul care a locuit în trupul decedat continuă să existe. Sufletul nu moare, el nu încetează să existe după moarte. După moartea fizică, sufletul omului continuă să existe într-o stare de deplină conştienţă de sine. Indiferent dacă omul a fost credicios lui Dumnezeu sau nu, după moartea fizică sufletul continuă să trăiască şi să existe pentru veşnicie. Sufletul este creat să existe pentru totdeauna. Cei care au fost credincioşi în viaţa de pe pământ vor fi pentru totdeauna cu Domnul, iar cei necredincioşi vor fi pedepsiţi să rămână în Ghenă pentru veşnicie. Textele biblice care susţin acest adevăr sunt copleşitor de multe, de clare şi de convingătoare.

Cu privire la sufletele celor credincioşi, Biblia arată că ele continuă să existe după moarte. Cu ocazia transfigurării lui Isus, cu el s-au arătat doi sfinţi din vechime, care deşi au murit (Moise), totuşi sufletele lor trăiau şi vorbeau cu Isus (Matei 17:1-13). Domnul Isus a spus că sufletele patriarhilor decedaţi încă din vechime sunt vii, Dumnezeu fiind Dumnezeul lor (Matei 22:32). Continuitatea existenţei sufletului şi după moartea trupului este clar dovedită de spusele lui Isus în relatarea despre bogatul necredincios şi Lazăr (Luca 16:19-31). Uneori, se afirmă că acest pasaj este o parabolă imaginată de Isus şi nu o relatare cu valoare istorică. Pe lângă faptul că niciuna dintre elementele particulare unei parabole nu se regăsesc în pasajul lucan, socotirea pasajului despre Lazăr ca fiind o alegorie lasă cuvântarea lui Isus fără o semnificaţie coerentă. Pavel ne învaţă că după moarte, cei credincioşi nu sunt anihilaţi, ci merg în cer, acasă la Domnul (2 Corinteni 5:1-10; Filipeni 1:21-23). În acelaşi ton, Ioan declară că sufletele celor decedaţi sunt vii, ele existând în stare conştientă în lumea de după mormânt (Apocalipsa 6:9-11; 7:9-17; 20:4; Evrei 12:23).

Nu doar sufletele celor credincioşi continuă să existe după moarte, ci şi sufletele celor necredincioşi. În Matei 10:28, Isus spune că sufletul nu poate fi ucis atunci când este ucis trupul. După Domnul Isus, sufletul celui necredincios nu este anihilat, ci este pierdut în Ghenă. Există părerea că doar sufletele celor credincioşi continuă să existe după moarte (aceasta este teoria nemuririi condiţionate). Această opinie este contrazisă în mod vehement de învăţătura Scripturii, care arată că şi cei necredincioşi vor continua să existe în mod conştient după moartea fizică şi că vor fi pierduţi sub judecata focului Ghenei (Luca 16:19-31; Apocalipsa 14:11-13; 20:12; Matei 25:46; Romani 2:5-10).

Aşadar, după această succintă investigare a textelor biblice, concludem prin a afirma că după moartea fizică, sufletul omului decedat continuă să trăiască, indiferent dacă în viaţa de pe pământ a fost credincios lui Dumnezeu sau nu. În mod evident, locul şi condiţia sufletelor celor decedaţi sunt radical diferite, funcţie de credinţa sau necredinţa lor în Dumnezeu, avută în timpul vieţii terestre.

3. Învăţătura bilblică vechi-testamentară despre starea intermediară

Încă de la început, trebuie să observăm că între poziţia Vechiului şi poziția Noului Testament cu privire la starea intermediară, nu există diferenţe majore. Dacă pot fi observate anumite nuanţări, acestea se datorează faptului că revelaţia biblică se realizează în mod progresiv pe parcursul Scripturii.

În Vechiul Testament, locul în care merg cei morţi este numit Şeol. Şeolul este tărâmul celor morţi, ţara morţilor, locuinţa morţilor. Vechiul Testament descrie Şeolul ca având porţi (Iov 17:16), ca fiind un loc întunecos şi sumbru (Iov 17:13), este ca un monstru care mănâncă şi nu se mai satură (Proverbe 27:20; Isaia 5:14). Noul Testament completează această imagine, arătând că Locuinţa morţilor are porţi (Matei 16:18), care pot fi închise sau deschise cu nişte chei (Apocalipsa 1:18). După Vechiul Testament, cei necredincioşi sunt duşi ca o turmă în Locuinţa morţilor, unde nu mai au nicio speranţă (Psalmul 49:14). Trebuie să observăm că Vechiul Testament, nu ne spune prea multe despre condiţia sufletelor celor morţi în necredinţă. Revelaţia cu privire la acest aspect va fi făcută mai clară în Noul Testament.

Dar ce putem spune, pe baza Vechiului Testament, despre locul în care mergeu sufletele credincioşilor decedaţi? Există ideea că Locuinţa morţilor era compartimentată în două locuri, pregătite pentru cei buni şi pentru cei răi. Cei credincioşi se duceau în compartimentul celor drepţi, unde se bucurau de odihnă, iar cei necredincioşi se duceau în compartimentul celor păcătoşi. Deşi această părere ar putea găsi sprijin în pasajul despre bogatul şi Lazăr, totuşi, este prea mult să afirmăm că Vechiul Testament conţine învăţătura despre o locuinţă a morţilor compartimentată în două locuri: unul pentru cei drepţi şi unul pentru cei nedrepţi.

În plus, se pare că Vechiul Testament ne învaţă că după moarte, cei credincioşi nu mergeau în Locuinţa morţilor, ci în prezenţa lui Dumnezeu, unde se bucurau de odihnă şi de părtăşia cu Dumnezeu. Acest aspect este afirmat şi susţinut în următoarele pasaje: Psalmul 49:15; Numeri 23:10; Psalmul 16:10; 17:15; 73:24; Daniel 12,13; Geneza 5:24 și Evrei 11:5. Pe lângă aceste texte biblice, un argument suplimentar şi foarte convingător cum că cei credinicioşi, după moarte au mers în prezenţa Domnului în cer, este reprezentat de relatarea Vechiului Testament despre răpirea la cer a lui Ilie şi despre moartea lui Moise. Biblia ne învaţă că în timp ce Moise a murit în trup, Ilie a fost răpit la cer cu trupul, fiind luat de Domnul. Faptul că atât Moise, care a murit trupeşte, cât şi Ilie au mers după vremea trăită pe pământ în cer la Domnul, este confirmat de cele întâmplate cu ocazia transfigurării lui Isus. Luca ne relatează că alături de Isus, pe muntele trasfigurării, s-au arătat doi bărbaţi: Moise şi Ilie. Cei doi s-au arătat în slavă şi vorbeau cu Isus despre sfârşitul pe care urma să Îl aibă în Ierusalim (Luca 9:28-31). Luca ne arată că cei doi au venit împreună în slavă. Acest detaliu implică venirea împreună a celor doi din acelaş loc. Nu putem crede că Ilie, care a fost răpit la cer, a venit din cer, iar Moise, care a murit, a venit din Locuinţa morţilor. În timp ce Biblia ne spune clar că Ilie a fost dus în cer, nu ne spune unde a fost dus sufletul lui Moise. Faptul că îi vedem împreună cu Isus pe muntele transfigurării ne transmite că şi Moise a fost dus în acelşi loc în care se găsea Ilie, adică în cer. Această observaţie se constituie într-un argument pentru a afirma că după moarte, în perioada vechi-testamentară, sufletele celor credincioşi se duceau în prezenţa lui Dumnezeu în cer.

4. Învăţătura nou-testamentară despre starea intermediară

Perspectiva Noului Testament cu privire la starea intermediară este mult mai clară. Pornind de la bazele Vechiului Testament, revelaţia nou-testamentară întregeşte tabloul cu privire la condiţia sufletului în răstimpul dintre moarte şi înviere.

Sufletele celor credincioşi merg la Domnul în cer, unde se găsesc într-o stare conştientă şi se odihnesc de ostenelile lor (Filipeni 1:21-23; 2 Corinteni 5:8; Luca 23:43; Evrei 12:23). Există cel puţin trei texte care descriu condiţia şi natura existenţei sufletelor celor mântuiţi, ajunse în cer. În Apocalipsa 6:9-11 şi în Apocalipsa 7:9-17, sunt descrise sufletele celor mântuiţi în starea dintre moarte şi înviere. Aceste suflete există într-o stare conştientă, ele îşi amintesc viaţa de pe pământ, suferinţele avute în trup, pot comunica cu Dumnezeu (se roagă), au primit mângâiere de la Domnul, li s-au dat haine albe şi li s-a spus să se odihnească şi să mai aştepte puţină vreme. Un pasaj care întregeşte această imagine, se regăseşte în Luca 16:19-31. Isus descrie posibila experienţa de viaţă a doi oameni: unul mântuit (Lazăr) şi unul nemântuit (bogatul). Lazăr se găsea într-un loc de odihnă, era conştient de realitatea în care se găsea şi se bucura de mângâiere. Mai trebuie să spunem că sufletele celor credinicoşi nu se găsesc într-o stare de adormire, de inactivitate, ci într-o stare conştiență, în care realizează condiţia în care se găsesc. Poate că cel mai grăitor argument în favoarea acestei afirmaţii se găseşte în naraţiunea despre schimbarea la faţă a lui Isus, când alături de El s-a arătat sufletul unui sfânt din vechime care a murit, Moise.

Condiţia celor necredincioşi în existenţa dintre moarte şi înviere este descrisă în mai puţine pasaje nou-testamentare. În 2 Petru 2:9 este scris că cei neleguiţi sunt păstraţi pentru judecata viitoare. Cel mai expresiv pasaj referitor la starea intermediară a celor necredincioşi este pasajul lucan despre bogatul şi Lazăr. Potrivit acestui text, bogatul nemântuit a fost dus într-un loc de chin. Ajuns aici, el dovedeşte o continuare a personalităţii avute înainte de moarte, se găseşte în stare de deplină conştienţă de sine, îşi aminteşte viaţa sa de pe pământ, ştie ce ar fi trebuit să facă pentru a fi fost mântuit, poate să vadă condiţia celor mântuiţi (aici, trebuie să observăm că Lazăr nu a văzut condiţia în care se găsea bogatul pierdut), regretă starea în care se găseşte şi suferă teribil în „văpaia” în care se găseşte. Mai mult, ajuns aici este în stare să îl recunoască pe Lazăr şi să îşi exprime dorinţa de a se bucura de uşurare în condiţia sa nefericită, primeşte refuzul implacabil şi se resemnează cu speranţa ca familia sa (fraţii săi) ar putea să fie mântuiţi şi să nu vină în locul în care se găseşte el.

În concluzia investigaţiei noastre biblice pe marginea condiţiei în care se găseşte sufletul omului decedat, în starea dintre moarte şi înviere, putem face următoarele afirmaţii:

Arhivă


2017

iulie  [1]mai  [5]aprilie  [5]februarie  [6]ianuarie  [13]

Categorii


Familii  [3]Tineri  [7]Copii  [6]Misiune  [4]Credință  [5]Lumea de dincolo  [6]

Alte articole

20
01.17

Chiar dacă sunt prea mic...

O poezie de Maria Luca. [...]

05
02.17

Cum să lucrezi eficient cu tinerii

Dumnezeu a binecuvântat bisericile noastre cu mulţi tineri. Uneori, s-a afirmat că tinerii sunt viitorul bisericii. [...]

01
01.17

Familia și Biblia

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte [...]

Un concept      Programming  

Copyright © 2017 Biserica Emanuel Sibiu. Toate drepturile rezervate.