BLOG

Dumnezeu caută închinători adevăraţi. Te poţi regăsi în primejdioasa situaţie de a te închina într-un mod greşit. Nu tot ceea ce se numeşte închinare e recunoscut de Dumnezeu ca fiind închinare. Există confuzii în închinare. În continuare, vom aborda patru asemenea confuzii.

1. Confuzia între FORMĂ şi CONŢINUT

Închinarea nu se reduce la forma ei, e mai mult decât aceasta. Esenţa închinării depăşeşte forma ei. Forma trebuie să servească funcţiei. Dacă nu e atinsă funcţia, atunci avem o formă fără conţinut. E doar un „chimval zângănitor”. Forma trebuie înnoită pentru a atinge funcţia. Forma trebuie să fie flexibilă. Nu trebuie să mergem după un şablon stabilit dinainte sau moştenit din tradiţie.

E posibil ca în închinare, să vii cu o formă corectă, dar să nu fii un închinător adevărat. Asta pentru că închinarea nu se rezumă la o formă, fie ea chiar recomandată de Dumnezeu. Fariseii se rugau, forma era corectă, dar atitudinea lor era greşită. În esenţă, închinarea e o chestiune de inimă şi nu de formă. Reuşita în închinare nu depinde de corectitudinea ritualului, ci de atitudinea inimii. Poţi păstra forma, dar să pierzi inima. Aceasta a fost greşeala lui Cain. Problema lui Cain nu a fost la forma închinării, ci la substanţa ei.

Caută să treci dincolo de formalism în închinare, caută să prinzi miezul comuniunii cu Dumnezeul cel viu. În închinare, inima lui Dumnezeu nu este atinsă de tradiţie şi ritualuri sofisticate, ci de pasiune şi dedicare.

2. Confuzia între ATMOSFERĂ şi ADEVĂR

De multe ori, oamenii, în închinare, caută o atmosferă puternică, plină de trăiri intense, emoţii puternice, mobilizare generală, participare generală. Ne sunt binecunoscute expresiile: „a fost un har extraordinar”, „aşa ceva nu am mai simţit niciodată”, „am simţit aşa de puternic cercetarea lui Dumnezeu, fiori au trecut prin toată fiinţa mea”. Cu siguranţă, atmosfera caldă, plină de pasiune este absolut necesară. Emoţiile îşi au locul lor binevenit în cadrul unei închinări autentice, dar nu emoţiile reprezintă esenţa. Esenţa închinării nu se găseşte în zona emoţiilor închinătorului, ci în adevărul închinării.

În dorinţa de atmosferă, oamenii au rătăcit de la adevăr. S-au introdus în închinare practici de senzaţie: căderi pe spate, râsul sfânt, dansul sfânt, mânuirea şerpilor, tehnici de manipulare emoţională. Divertismentul a început să fie parte a slujbelor de închinare. Toate acestea au fost motivate de obţinerea unei anumite atmosfere. Ei au obţinut căldura atmosferei, dar au pierdut lumina adevărului. Necazul cel mare este că scopul final era satisfacerea comunităţii servite.

Rătăcirea a constat în aceea că oamenii au încetat să-L mai caute pe Dumnezeu, ei s-au mulţumit să caute atmosfera. Căutarea unei experienţe, în locul căutării lui Dumnezeu, este cea mai obişnuită confuzie din închinarea evanghelică actuală. În închinarea autentică, primordial este adevărul şi nu atmosfera. Atmosfera trebuie să rămână în cadrul adevărului revelat în Scriptură. Esenţial este ca Dumnezeu să fie mulţumit.

3. Nu este ACŢIUNE, ci este RELAŢIE

Ne referim aici, la experienţa lui Saul (vezi 1 Samuel 15). El a considerat că acţiunea este prioritară ascultării, relaţiei. Experienţa lui a fost una dintre cele mai amare. Din cauza acestei confuzii, a fost lepădat de Dumnezeu. Esenţialul în închinare nu este dat de ceea ce faci ca să te închini, de acţiuni, ci este dat de inima cu care faci, de atitudinea lăuntrică faţă de Dumnezeu. Accentul nu cade pe acţiune, ci pe relaţie. Nu pe ceea ce faci, ci pe ceea ce eşti tu în relaţia cu Dumnezeu. Subliniem aici, pericolul activismului în defavoarea relaţiei.

Nu mulţimea sacrificiilor, a lucrărilor, a proiectelor, a activităţilor sau jertfelor Îl impresionează pe Dumnezeu, ci primordial pentru Dumnezeu este să avem o relaţie personală cu El. Aici, este vorba despre comuniune, părtăşie, pasiune şi ascultare. Este vorba despre devotamentul pe care îl acordăm lui Dumnezeu şi de timpul pe care îl petrecem cu El. Activitatea religioasă fără o relaţie strânsă cu Dumnezeuzeu, fără ascultare, este la fel de vinovată ca idolatria. Esenţială este viaţa nouă prin Isus. Esențiale sunt ascultarea şi relaţia.

4. Nu este orientată spre ÎNCHINĂTOR, ci spre DUMNEZEU

Închinarea trebuie să fie o explozie de laudă, inimile pline de dorinţa de închinare vor stimula întreaga adunare pentru a se închina şi mai mult. De ce te duci la biserică? Mergi cu adevărat pentru închinare sau cu gândul că vei putea primi ceva? Te întorci de la biserică analizând soliştii, corul, grupul de laudă şi predicatorul sau ai alte gânduri? Prea mulţi credem că biserica e menită să ne întreţină spiritual. Kierkegaard spunea: „oamenii cred că predicatorul este un actor pe o scenă şi că ei sunt criticii, care îl blamează sau îl laudă. Ceea ce ei nu ştiu este că ei sunt actorii de pe scenă; predicatorul este doar sufleorul care stă în culise, care le aminteşte replicile pe care le-au uitat, iar Dumnezeu este ascultătorul”

Am auzit pe unii spunând: „nu m-am ales cu nimic azi de la biserică”. Dacă mergem la biserică în mod egoist, pentru a primi o anumită binecuvântare, atunci nu am înţeles scopul închinării. Noi mergem ca să Îi dăm laudă lui Dumnezeu, nu ca să fim binecuvântaţi. Înţelegerea acestui lucru te va influenţa în modul în care vei evalua ceea ce se întâmplă la biserică.

Esenţa este că închinarea nu e pentru adunare, ci pentru Dumnezeu. Închinarea nu e pentru beneficiul nostru, ci pentru beneficiul lui Dumnezeu. Piedica cea mai mare în închinare este eul personal: „a pretinde că aduci omagiu lui Dumnezeu şi a avea în gând doar folosul propriu, este mai degrabă bătaie de joc de El decât închinare înaintea Lui. Când credem că noi trebuie să fim satisfăcuţi şi nu Dumnezeu să fie glorificat, noi Îl situăm pe Dumnezeu mai prejos decât noi înşine, ne gândim că ar trebui să subordonăm onoarea lui folosului nostru. Astfel, noi ne atribuim mai multă glorie nouă decât lui Dumnezeu”, spunea Stephan Charnock.

Punerea foloaselor, a nevoilor, a binecuvântărilor proprii mai presus de Dumnezeu face ca închinarea să nu fie adecvată. Închinarea este pentru beneficiul lui Dumnezuzeu și nu pentru beneficiul nostru. Sunt aspecte rezervate numai lui Dumnezeu. Aşadar, închinarea nu înseamnă să primeşti, ci să dăruieşti.

Fie ca toţi cei care vor citi acest articol să experimenteze şi mai mult şi mai profund binecuvântarea închinării adevărate înaintea Domnului!